Una dintre cele mai răspândite nemulțumiri legate de București este traficul rutier extrem de aglomerat și haotic. Capitala suferă de blocaje zilnice pe marile bulevarde, în special la orele de vârf, când deplasarea cu mașina personală poate dura de două-trei ori mai mult decât în mod normal. Haosul rutier a devenit aproape o marcă a orașului: șoferii se confruntă cu ambuteiaje interminabile, claxoane și dificultatea de a găsi locuri de parcare, iar transportul public de suprafață (autobuze, tramvaie) înaintează greoi prin traficul bara la bară. Nici metroul nu scapă – la orele de vârf stațiile și trenurile devin supraaglomerate, oferind o experiență obositoare navetiștilor. Această problemă structurală generează mult stres și frustrare: bucureștenii pierd ore în șir în trafic săptămânal, ceea ce afectează atât productivitatea, cât și calitatea vieții. În comparație cu orașele mai mici, unde deplasarea este relativ rapidă, Bucureștiul este adesea descris drept orașul ambuteiajelor, un loc unde „pierzi tinerețea stând pe șosea”.

Capitala este percepută ca fiind supra-populată și aglomerată peste măsură, aspect strâns legat de traficul intens. În orele de vârf, trotuarele, mijloacele de transport în comun și intersecțiile cheie devin neîncăpătoare. Mulțimea de oameni și mașini creează adesea o senzație de sufocare urbană. Specialiștii estimează că, de fapt, peste 3 milioane de persoane se află într-o zi obișnuită în București, mult peste populația înregistrată oficial, ceea ce explică densitatea foarte mare resimțită în oraș. Această aglomerație are numeroase consecințe negative: zgomot, concurență pentru spațiul public, aglomerație în spitale, școli și instituții, timpi mai mari de așteptare pentru orice serviciu. Mulți români evită Bucureștiul tocmai din cauza acestei nebunii permanente, considerând-o obositoare și stresantă.

Bucureștiul este de departe cel mai scump oraș din România, iar acest lucru este resimțit ca un dezavantaj major. Chiriile pentru locuințe au crescut vertiginos în ultimii ani și sunt semnificativ mai mari decât în restul țării. De asemenea, prețurile la utilități, la serviciile de petrecere a timpului liber și chiar la alimente și produse de bază tind să fie mai mari în Capitală. O seară obișnuită în oraș, de exemplu mers la restaurant, la film sau într-un club, poate costa mult mai mult decât într-un oraș provincial, deseori depășind pragul de 100 de lei de persoană. Astfel, deși salariile sunt mai mari în București, cheltuielile cotidiene ridicate erodează puterea de cumpărare. Mulți consideră că în Capitală „banii se duc repede”, costul vieții fiind adesea subestimat de cei care vin din afară. Acest aspect negativ îi face pe unii români să afirme că Bucureștiul „nu este de trăit” pe termen lung decât dacă ai venituri considerabil peste medie.

Calitatea aerului în București este adesea foarte proastă, îndeosebi în zonele cu trafic intens. Nivelul poluării (particule în suspensie, noxe auto) depășește frecvent limitele admise, mai ales iarna și în zilele caniculare, afectând sănătatea locuitorilor. Aerul irespirabil și smogul persistent au devenit probleme urbane vizibile. Pe lângă poluarea aerului, poluarea fonică (zgomotul continuu al traficului, claxoanelor, șantierelor) contribuie la disconfortul general. Bucureștiul este astfel perceput ca un oraș cu un mediu de viață nesănătos comparativ cu orașele mai mici sau cu zonele rurale. Mulți bucureșteni se plâng de afecțiuni respiratorii sau alergii agravate de aerul poluat. În topurile negative, Capitala apare adesea printre orașele europene cu trafic și poluare ridicate. Acest deficit de mediu estompează din atractivitatea orașului și alimentează percepția generală că Bucureștiul este „poluat, haotic și agitat”, un loc unde natura și aerul curat lipsesc.

Un reproș recurent adus Bucureștiului este starea precară a curățeniei și a întreținerii domeniului public. Mulți români descriu Capitala ca pe un oraș murdar: coșurile de gunoi din zonele aglomerate sunt adesea pline și deșeurile se adună pe străzi, unele parcuri sau terenuri virane sunt neîngrijite, cu bălării și gunoaie, iar clădirile vechi poartă urmele degradării (fațade scorojite, graffiti necontrolat). Problema câinilor maidanezi persistă în anumite cartiere, unde grupuri de câini fără stăpân încă pot fi văzuți pe străzi, spre îngrijorarea locuitorilor și a turiștilor. Deși situația s-a îmbunătățit față de anii 2000, imaginea negativă a Bucureștiului ca oraș al maidanezilor încă nu a fost uitată. Per ansamblu, impresia multora este că Bucureștiul „nu este un oraș îngrijit”: spațiile publice nu oferă aceeași curățenie și estetică plăcută ca în orașele transilvănene, de exemplu, iar graba și stresul zilnic al oamenilor „nu contribuie deloc la imaginea lui”. Acest aspect creează un sentiment de dezamăgire, mai ales pentru vizitatori sau cei proaspăt mutați din provincie, care se așteaptă ca o capitală europeană să fie mai curată și mai bine gospodărită.

Bucureștiul suferă de pe urma deceniilor de urbanizare fără plan coerent, ceea ce a dus la numeroase situații arhitecturale și urbanistice criticate de public. Pe de o parte, multe clădiri istorice valoroase au fost demolate sau lăsate să se degradeze, pierzându-se astfel o parte din moștenirea arhitecturală a „Micului Paris”. Pe de altă parte, proiecte imobiliare noi au apărut adesea fără respect pentru stilul zonei sau fără infrastructură adecvată, de exemplu blocuri turn ridicate între case, cartiere-dormitor extinse la periferie fără suficiente școli sau spitale, ansambluri de blocuri construite în locul unor case demolate. Mulți bucureșteni deplâng dispariția farmecului de odinioară al unor străzi: au rămas foarte puține zone cu case vechi „neatinse de modernitate”, iar acolo unde s-au făcut renovări, uneori s-au folosit culori țipătoare sau materiale ieftine care distrug estetica tradițională. Expansiunea agresivă a clădirilor de birouri și a mall-urilor a adus și ea un peisaj uniformizat de sticlă și beton, criticat pentru lipsa de personalitate. Percepția generală este că urbanismul Bucureștiului este scăpat de sub control, un amestec dezordonat unde clasicul și modernul nu se îmbină armonios, ci se ciocnesc vizual, creând impresia de haos. Această situație îi face pe mulți să considere Bucureștiul un oraș frumos doar pe alocuri, având nevoie disperată de o viziune unitară de dezvoltare.

Bucureștiul se confruntă cu numeroase probleme la nivel de infrastructură publică, unele cronice. O critică majoră vizează rețeaua de termoficare (încălzire centralizată și apă caldă): aceasta este îmbătrânită și cedează frecvent, lăsând iarna mii de apartamente fără căldură și apă caldă timp de zile sau chiar săptămâni. Astfel de avarii au devenit aproape „normale” în sezonul rece, alimentând nemulțumirea locuitorilor. De asemenea, rețeaua de canalizare și drenaj pluvial este depășită, multe străzi inundându-se la ploi torențiale. Un alt neajuns este starea clădirilor vechi,  sute de imobile din centru stau cu fațadele nereparate sau prezintă risc seismic (construite înainte de 1940, nu au fost consolidate și „cade tencuiala” de pe ele în mod periculos). Transportul public, deși extins, suferă de material rulant învechit și de sincope (tramvaie și autobuze insuficiente sau întârziate). Pe scurt, Bucureștiul este perceput ca având o infrastructură precară, sub așteptările pe care le-ai avea de la cel mai important oraș al țării. Faptul că un oraș cu pretenții de metropolă europeană are încă probleme cu utilități de bază (apă caldă, căldură, electricitate stabilă în unele cartiere) și cu clădiri publice degradate (școli, spitale vechi) este un motiv de frustrare și un subiect constant de critică la adresa administrației locale.

Mulți români consideră că Bucureștiul nu este locul ideal pentru a crește copii sau pentru a avea o viață de familie echilibrată. Sunt invocate mai multe motive: în primul rând, costurile ridicate și competiția pentru acces la servicii educaționale. Locurile la creșele și grădinițele de stat sunt insuficiente, iar cele private au taxe foarte mari, peste posibilitățile multor familii tinere. Apoi, programul de lucru prelungit al părinților în mediul urban aglomerat îi face adesea pe aceștia să petreacă puțin timp cu copiii; mulți apelează la bone sau after-school, ceea ce adaugă costuri și stres. Siguranța copiilor este un alt aspect: traficul intens face deplasarea copiilor periculoasă (există puține zone pietonale sigure), iar spațiile de joacă din cartiere sunt adesea neîntreținute sau insuficiente. Școlile din București, deși numeroase, se confruntă cu probleme precum supraaglomerarea claselor și, în unele cazuri, incidente de violență sau bullying care ajung des în atenția presei. Comparativ, în orașele mai mici sau în provincie, părinții simt că pot oferi copiilor un mediu mai „liniștit și curat”, cu comunități mai strânse și mai puține pericole urbane. Astfel, Bucureștiul este perceput ca un mediu care, deși oferă oportunități educaționale și de divertisment pentru cei mici (teatre, muzee, evenimente), vine la pachet cu un grad mare de dificultate logistico-financiară în creșterea copiilor.

Un reproș mai subtil, dar frecvent, este legat de spiritul locului și de atitudinea oamenilor în București. Mulți români, în special cei din zone renumite pentru ospitalitatea lor, precum Moldova sau Ardealul,  percep bucureștenii ca fiind grăbiți, stresați și mai puțin politicoși în interacțiunile de zi cu zi. Explicația dată este că viața grea și aglomerată din Capitală îi face pe oameni mai puțin răbdători: mereu contra cronometru, locuitorii par „mereu încruntați și irascibili”, după cum remarca o tânără venită din provincie. Spre deosebire de orașele mici, unde lumea se mai salută pe stradă și există un sentiment de comunitate, în București predomină anonimatul și individualismul, aspect ce poate da impresia de răceală și lipsă de empatie în societate. De asemenea, rata mai mare a infracționalității minore (furturi din buzunare, înșelătorii) comparativ cu orașele mici îi face pe bucureșteni mai suspicioși unii cu alții. Per ansamblu, mulți consideră că în București „oamenii nu mai au timp să fie amabili”, atmosfera generală în spațiul public fiind una de tensiune și grăbă. Acest lucru contribuie la imaginea negativă a orașului, mai ales pentru cei obișnuiți cu căldura comunităților mici.

Un aspect negativ al percepției Bucureștiului, mai ales din perspectiva celor din afara lui, este sentimentul că toate resursele și atenția se duc la Capitală în detrimentul provinciei. Se vorbește adesea despre „centralismul bucureștean”, văzut ca o problemă: investițiile mari (în infrastructură, în instituții culturale, în evenimente) se fac preponderent la București, în timp ce multe orașe mai mici sau zone rurale rămân subdezvoltate. Acest lucru alimentează un oarecare resentiment: bucureștenii sunt percepuți ca privilegiați, iar guvernanța ca fiind excesiv de concentrată pe nevoile Capitalei. Chiar și în statistici, unii pun la îndoială performanța economică a Bucureștiului, considerând că o parte din PIB-ul uriaș al orașului este „umflat” de faptul că multe companii își înregistrează profitul aici deși activează în toată țara. Indiferent de cauză, percepția că „Bucureștiul ia caimacul” există și creează tensiuni simbolice între Capitală și rest. Aceste frustrări se manifestă uneori în generalizări negative (de exemplu, stereotipul „miticilor” aroganți din București versus *„provincialii” invidioși) și în discuții despre nevoia de descentralizare. Astfel, pentru o parte a românilor, Bucureștiul poartă și vina dezechilibrelor regionale, fiind privit critic ca un „aspirator” care adună oameni și bogăție, slăbind restul țării.